Istoria realității virtuale și rolul acesteia în teatru
articol scris de European Theatre Lab și tradus în limba română de Anca Roxana Constantin van der Zee
Realitatea virtuală este un subiect la modă de ceva vreme. Căștile și cardurile pentru smartphone-uri au fost la fel de în vogă ca și aparatele de realitate virtuală arcade.
La fel ca multe dintre invenții tehnologice, realitatea virtuală își are rădăcinile în arte. Pictorii au încercat primii să ofere spectatorilor impresia că fac parte dintr-o scenă de pe pânză.
În 1838, omul de știință englez Charles Wheatstone a făcut un experiment cu un stereoscop cu ajutorul căruia le arăta spectatorilor imagini, una lângă alta. Stereoscoapele au permis o vizualizare tridimensională a imaginilor și au început să fie utilizate mai mult, la începutul secolului al XX-lea.
Autorul Stanley G. Weinbaum a gândit un dispozitiv care consta dintr-o pereche de ochelari care permiteau privitorului să se cufunde într-un fel de realitate virtuală.
Se întâmpla în anii 1930, așa că domnul Weinbaum trebuie să fi o fantezie care depășea filmul de mediu metraj care devenea atât de popular la acea vreme.
Morton Heilig a influențat și el dezvoltarea realității virtuale. În anii 1950, el se gândise deja la așa-numitul „Teatru de experiență”, un gen de teatru care să se adreseze tuturor simțurilor umane. Dar domnul Heilig nu a fost doar un teoretician; a creat, de asemenea, o mașină care a fost botezată Sensorama, prototipul acesteia fiind terminat în 1962. El a inventat și masca telesferă, care poate fi văzută ca o versiune timpurie a unui HMD (afișaj montat pe cap).
În anul 1968, Ivan Sutherland, împreună cu elevul său Bob Sproull, au creat primele dispozitive de realitate virtuală care au fost montate pe cap.
Spre deosebire de ochelarii moderni de realitate virtuală, aceste dispozitive de început erau foarte grele și, de aceea, nu puteau fi fixate pe cap, ci erau suspendate de tavan, ceea ce explică denumirea neobișnuită a acestui tip de dispozitiv: Sabia lui Damocles.
Interesant este că termenul de realitate virtuală a fost folosit abia în anul 1987. Jaron Lanier, care a fondat laboratorul de programare vizuală (abreviat ca VPL), este cel căruia i se atribuie aducerea acestuia în curentul mainstream. De la sfârșitul anilor 80 și până la mijlocul anilor 90, au apărut destul de multe dispozitive VR, de la giganticele jocuri video SEGA (un set de căști VR pentru Sega Genesis) și Nintendo (cu Virtual Boy, un sistem de jocuri video care a apărut doar în America de Nord și Japonia) , cu succes comercial destul de limitat), au fost lansate sisteme bazate pe această tehnologie.
În secolul 21, îmbunătățirile tehnologice masive au permis făcut ca tehnologiile folosite să înflorească extrem. Sistemele cunoscute în zilele noastre sunt Oculus Rift, HTC Vive, Samsung Gear VR, Playstation VR și multe altele.
Care este însă legătura dintre toate acestea cu teatrul și cum pot instituțiile culturale și centrele de artele spectacolului să folosească VR pentru a oferi utilizatorilor o experiență interesantă? Există o serie de exemple interesante disponibile deja.
Compania Royal Shakespeare a încheiat un parteneriat cu Intel, de exemplu. Regizorul Gregory Doran a vrut să transforme piesa ”The Tempest” într-o experiență vizuală unică. Au lucrat cu Intel o perioadă de peste 2 ani pentru a aduce pe scenă un personaj virtual. Un actor a fost echipat cu o suită de captat mișcările (motion captor) care au înregistrat mișcările sale pentru multe personaje diferite. Rezultatul este foarte spectaculos; convinge–te singur!
”59 productions”, o companie care a câștigat câteva premii Tony, a folosit realitatea virtuală pentru a face publicitate pentru ”My Name is Peter Stilmann” o adaptare după ”City of Glass” de Paul Auster. Piesa se pretează la VR, fiindcă tratează diferite realități. Așadar, a fost amenajată o cabină în foaierul unui teatru din Manchester, unde oamenii puteau să experimenteze imersiv povestea piesei.
Peste ocean, în orașul New York, un tânăr profesor de la NYU Tandon School of Engineering a venit cu o reprezentare VR neobișnuită a piesei Hamlet.
Piesa se bazează pe cartea lui Janet Murray ”Hamlet on the Holodeck: The Future of Narrative in Cyberspace”. Murray susține teoria că „povestea se dezvoltă împreună cu noua tehnologie”.
Teatrul este arta care a adoptat întotdeauna printre primele, noile tehnologii și, în mod natural, ne bucurăm de posibilitățile pe care ni le oferă tehnica video, pentru a o numi în cel mai simplu și comun mod, adusă pe scenă. În același mod, VR și AR ar trebui testate și examinate în teatre, în loc să fie ignorate sau evitate. Hamlet nu își va pierde din cauza tehnologiei puterea de a ne atinge mințile și inimile – și probabil o va face mult mai intens.
Acest articol a apărut inițial în European Theatre Lab pe 28 iunie 2017 și publicat in Revista The theatre times, https://thetheatretimes.com/the-history-of–virtual-reality-and-its-role-in-theatre/
About Post Author
